Ultimii gardieni ai „Balanței” din Sibiu: tată și fiică țin în viață ultima legendă a cântărilor românești
La finalul secolului al XIX-lea, orașul Sibiu devenea martorul nașterii unei industrii neobișnuite pentru acea perioadă, grație lui Viktor Hess, care a deschis prima fabrică de cântare din Transilvania. Aceasta inițiativă avea să fie un punct de cotitură pentru dezvoltarea utilajelor de măsură în întreaga regiune, însă destinul său a luat o turnură neprevăzută în urma naționalizării, când fabrica a fost redenumită „Balanța”, devenind un simbol al preciziei în perioada comunistă și având statutul de singura unitate de profil din România socialistă.
Pe parcursul decadelor, mii de angajați au activat în acest colos industrial, iar cântarele produse în Sibiu au fost comercializate nu doar pe teritoriul național, ci și în diverse state ale fostului CAER. Totuși, odată cu declinul industriei, această glorie s-a risipit, iar astăzi, amintirea a mai rămas vie doar prin intermediul câtorva dispozitive rătăcite prin depozite și piețe.
Într-o postare pe Facebook, președinta Consiliului Județean Sibiu, Daniela Cîmpean, a subliniat dispariția aproape totală a artefactelor din acest patrimoniu industrial, lăudând totodată eforturile a doi indivizi determinați să păstreze vie această memorie. Teodor Dogaru, împreună cu fiica sa Ioana, sunt ultimii meșteșugari care recondiționează cântarele fabricării Sibiului, nu dintr-o dorință de câștig material, ci din devotament față de identitatea orașului.
„Aici nu reparăm doar mecanisme, ci reconstituim povești”, afirmă Teodor, în timp ce manevrează o piesă minusculă, așezată pe masa de lucru plină de scule. În atelierul lor din Șelimbăr, timpul pare să fi stat în loc. Teodor și Ioana recuperează cântare abandonate în locuri uitate sau aduse de oameni care, fără să știe, dețin adevărate comori.
Pasiunea lui Teodor pentru acest domeniu a început încă din studenție, când a renunțat temporar la facultate pentru a lucra în fabrica „Balanța”. „Era o școală în sine. Oamenii de acolo aveau o migală rară. Se lucra cu precizie la zecime de gram”, explică el, amintind de un cântar special capabil să măsoare greutatea unui cuvânt scris pe o bucată de hârtie. După 1990, când fabrica s-a fragmentat, el a simțit nevoia imperioasă de a conserva o parte din trecutul industrial al orașului, căutând și strângând acum aproape 50 de exemplare, fiecare cu povestea sa.
În atelierul său umbrite de amintiri, se aud povești despre vremuri în care comercianții din piețele Sibiului încercau să păcălească balanțele, ascunzând piese de lemn sub taler, un indiciu trist al relației complicate cu precizia.
Ioana, fiica sa, a moștenit acest spirit neobosit al tatălui său. Inginer constructor de meserie, a lucrat pe șantiere din toată țara, dar mereu se întoarce în atelierul familiei, contribuind activ la restaurări. „Îți trebuie răbdare, forță și precizie. E artă și matematică în același timp”, subliniază ea, dedicându-se acestui meșteșug uneori câte 12 ore fără pauză.
Povestea pasională a celor doi nu rămâne neobservată. Daniela Cîmpean, impresionată de eforturile lor, afirmă: „Ce fac acești oameni este mai mult decât restaurare. Ei salvează memoria industrială și propulsează identitatea Sibiului în fața provocărilor contemporane.” Ea conștientizează responsabilitatea comunității de a sprijini aceste inițiative, afirmând că patrimoniul nu se găsește doar printre exponatele muzeale, ci este vie în mâinile celor dornici să-l conserve și să-l povestească.
În atelierul mic, plin de talere care strălucesc și piese ce revin la viață, tată și fiică continuă să lupte împotriva uitării, restaurând nu doar cântare, ci și echilibrul dintre trecut și prezent, amintind tuturor că județul Sibiu nu este doar un loc al muzeelor, ci și al poveștilor vii.
