Mădălina Popianoș, consilier parental: „Nu”-ul nu traumatizează copilul, lipsa limitelor însă îl poate face nesigur
Parentingul modern este adesea înțeles greșit ca lipsa oricăror reguli, iar această confuzie este răspândită inclusiv de persoane cu audiență mare pe rețelele sociale. Mădălina Popianoș, consilier parental, explică diferența dintre blândețe și permisivitate și arată de ce limitele ferme, puse cu respect, îi ajută pe copii să se simtă în siguranță.
Specialista spune că termenul de parenting modern a căpătat popularitate, dar definițiile vehiculate nu au întotdeauna fundament științific. Parentingul cu blândețe și respect presupune un echilibru între structură și căldură: iubire și afecțiune alături de limite ferme. Cele patru stiluri clasice – conștient sau autoritativ, autoritar, permisiv și neglijent – combină diferit aceste două dimensiuni.
Printre miturile frecvent întâlnite se numără ideea că parentingul modern creează copii cu probleme de gestionare a emoțiilor, că bebelușii nu trebuie ținuți în brațe sau pupați decât în somn, că plânsul și crizele de furie sunt forme de manipulare ori că pedeapsa, uneori chiar abuzul fizic, îi face pe copii oameni integri din punct de vedere moral.
Confuzia majoră apare între parentingul blând și cel permisiv. Stilul permisiv oferă multă căldură, dar părinții se tem de emoțiile negative ale copiilor și le este greu să pună limite, cedând adesea după ce au stabilit o regulă. Stilul blând păstrează căldura, dar adaugă structura, ghidajul și comunicarea clară a așteptărilor.
În privința cuvântului „nu”, consilierul parental este categoric: acesta nu produce traume. Ceea ce poate fi dăunător este felul în care este spus, sau situația în care copilul suferă în singurătate, fără ca emoțiile lui să fie primite de părinți. Teama părinților de a spune „nu” vine adesea din propriile traume din copilărie și din dorința de a nu repeta greșelile generațiilor anterioare.
Pentru ca o limită să fie eficientă, ea trebuie transmisă înainte ca părintele să ajungă la epuizare. Popianoș recomandă regula „spui, spui, faci”: părintele anunță regula, reamintește consecința și apoi o aplică exact, cu fermitate și blândețe. Amenințările goale, urmate de lipsa consecințelor, sunt cel mai dăunător pas pentru aplicarea limitelor în viitor.
Copiii crescuți fără limite pot ajunge să creadă că li se cuvine totul, să ignore emoțiile și limitele celorlalți și să aibă dificultăți în a-și impune sieși limite, ceea ce poate favoriza adicții. Consilierul parental compară lipsa limitelor cu a conduce noaptea pe un drum plin de curbe, neiluminat și fără indicatoare: copilul are nevoie de ghidaj pentru a se simți în siguranță.
În ceea ce privește informarea din social media, specialista vede și părți bune – inițiativa părinților de a căuta sprijin și sentimentul de comunitate – dar avertizează asupra informațiilor fără bază științifică și asupra anxietății de performanță create de imaginile cu familii perfecte. Vinovăția părinților care muncesc mult îi poate face mai permisivi sau îi poate determina să compenseze cu cadouri, iar copilul poate confunda astfel iubirea cu siguranța materială.
Când un copil face o criză în supermarket, părintele nu ar trebui să urle sau să aplice corecții fizice, ci să se apropie, să folosească puține cuvinte și să ofere mângâiere, pentru că în momentele de copleșire creierul rațional al copilului nu funcționează. Dacă este deranjat de privirile celor din jur, părintele se poate retrage cu copilul într-un loc mai intim.
Un alt mit este acela că părintele trebuie să fie doar prietenul copilului, ceea ce îngreunează stabilirea limitelor. Copilul are nevoie să integreze ideea că părintele poate fi și bun, și ferm. În final, mesajul centrale al consilierului parental este conceptul de „părinte suficient de bun”: un adult flexibil, care își permite să greșească fără a se condamna și care repară situațiile. Copiii nu au nevoie de perfecțiune, ci de adulți autentici care își asumă greșelile, iar un părinte bun își păstrează și propriile nevoi și spații de bucurie.
