Un dascăl după 50 de ani la catedră: „Copiii nu s-au schimbat, lumea lor s-a schimbat”
Gheorghe Pupeză predă fizică de aproape jumătate de secol și continuă să o facă și după pensionare. A fost profesor, inspector de fizică și director al Casei Corpului Didactic, iar din 1987 este unul dintre oamenii care au ținut în viață tradiția taberei de fizică. Spune că încă pregătește copii, organizează și ține conferințe din plăcere, nu din încăpățânare.
A absolvit Facultatea de Fizică din București în 1976 și a predat patru ani la Liceul Agricol din Dumbrăveni, după care a ajuns la Școala „Nicolae Iorga”, unde a rămas până în 1992. Între 1990 și 2000 a fost inspector de fizică, iar între 2000 și 2009 a condus Casa Corpului Didactic. Despre cei 19 ani de administrație spune că l-au învățat să lucreze cu oamenii și să-și recunoască propriile defecte.
Din perioada de la Casa Corpului Didactic, cel mai drag îi rămâne proiectul CDI, derulat între 2000 și 2006 în colaborare cu partea franceză. În județ au fost începute 58 de centre de documentare și informare. „Realizările trebuie să aibă și finalitate”, spune el, adăugând că esența unor astfel de proiecte este să implementezi acasă măcar două lucruri din ce ai văzut.
În 2009 s-a întors la catedră, la Colegiul Tehnic Textil, alegând intenționat un liceu cu mai puține clase pentru a avea timp pentru pregătirea elevilor pentru performanță în fizică, angajament început în 1987. A inițiat Concursul „Adriana Popa” și a dus elevii în proiecte naționale. După pensionare, de aproximativ patru ani, nu s-a oprit: „Din plăcere”, repetă el.
Prima tabără de fizică a fost organizată în 1987, la Râul Sadului, împreună cu profesorul Bunău și alți colegi. Proiectul a ajuns în 2026 la ediția cu numărul 41. În fiecare an există premierea copiilor după etapa județeană a Olimpiadei de Fizică, tabăra, iar în ultimii ani s-au adăugat aproximativ trei conferințe anual. Asociația pentru Performanță în Fizică, al cărei președinte este, sprijină inclusiv copii care merg spre astronomie, din resurse financiare limitate.
Pentru profesorul de fizică, laboratorul rămâne esențial. Consideră că o clasă ar trebui să facă cel puțin trei activități de laborator pe an, chiar dacă aparatura nu este ideală. „Mintea, mâna și ochiul trebuie să lucreze împreună”, spune el. Nici telefonul mobil nu trebuie privit doar ca un obiect care distrage atenția, ci ca un instrument util pentru fizică.
Despre lipsa profesorilor de fizică spune că nu este o noutate și că istoria se repetă periodic, cu justificări legate de plată. Crede că o simplă creștere salarială nu ar duce automat la mai mult interes pentru meserie, ci mai degrabă o rearanjare firească a meseriilor. Ca semn al golului actual, menționează că la titularizarea din acest an, la fizică și chimie, niciun profesor nu s-a prezentat pentru gradele didactice.
Face o distincție clară între profesor și dascăl. Profesorul își cunoaște materia, știe să predea și urmărește competențele elevilor. Dascălul, pe lângă toate acestea, „trebuie să știe să-și vadă elevul, să-l asculte, să-l înțeleagă” și să știe că un elev bun poate avea o zi proastă, iar unul care pare slab poate deveni foarte bun. „Când intră la clasă, totul rămâne dincolo de ușă. În interior se întâmplă evenimentul care se cheamă fizică”, spune el.
După 50 de ani la catedră, nu privește generația actuală ca pe una pierdută. „Copiii sunt normali. Numai că ei nu trăiesc într-o perioadă în care am trăit noi. Iar noi, ca adulți, trebuie să conștientizăm asta. Să ne hotărâm ce vrem”, afirmă dascălul, adăugând că adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc. Uneori, o oră de fizică se transformă în discuție despre informații false de pe internet, iar el nu consideră că pierde timpul.
Pentru el, educația înseamnă și lucruri aparent mici: respectul, salutul, consecvența. Povestește cum un elev căruia nu-i preda a ajuns să-l salute în curtea liceului, după ce i-a spus de două ori că oamenii, când se întâlnesc, se salută. „Ține de noi să fim consecvenți pe câteva lucruri”, conchide el.
Are mulți foști elevi care i-au rămas aproape și despre care spune că sunt „copii valoroși ca oameni, ca oameni frumoși”. Unii au ajuns în America, la universități importante, alții au devenit cercetători sau profesori, iar unii s-au întors chiar la catedră, inclusiv în fizică. Dacă ar putea schimba ceva în sistem, ar începe cu birocrația, despre care spune că le mănâncă dascălilor foarte mult din timpul necesar pregătirii orelor.
La final, despre ce ar trebui să rămână între părinți, elevi și profesori, se întoarce la ce a primit de la părinții săi: „Respect și încredere față de școală. Și asta se aplică tuturor: părinților, elevilor și cadrelor didactice.” După 50 de ani, vorbește despre fizică, școală și copii nu ca despre o carieră încheiată, ci ca despre ceva care continuă. „Cât voi trăi”, spune el.
